Quotes By Poor Folk

“أحيانا يختفي المرء عن كافة الأنظار لأنه يخاف من القيل Ùˆ القال ،إنهم يجعلون منه موضوعا لسخريتهم Ùˆ تندرهم .”


“Before you there lie the Steppes, my darling—only the Steppes, the naked Steppes, the Steppes that are as bare as the palm of my hand. There there live only heartless old women and rude peasants and drunkards. There the trees have already shed their leaves. There abide but rain and cold.”


“Yet as the evening of Sunday came on, a sadness as of death would overtake me, for at nine o'clock I had to return to school, where everything was cold and strange and severe—where the governesses, on Mondays, lost their tempers, and nipped my ears, and made me cry.”


“Clouds overlaid the sky as with a shroud of mist, and everything looked sad, rainy, and threatening under a fine drizzle which was beating against the window-panes, and streaking their dull, dark surfaces with runlets of cold, dirty moisture. Only a scanty modicum of daylight entered to war with the trembling rays of the ikon lamp. The dying man threw me a wistful look, and nodded. The next moment he had passed away.”


“Asıl üzücü olan, aynı evde oturan varlıklı adamın kulağına hiç kimsenin "yalnız kendinizi düşünmeniz yeter artık," diye fısıldamamasıdır. "Ayakkabıcı deÄŸilsin sen, çocuklarının saÄŸlığı yerinde, karın bir lokma ekmek için dilenmiyor. Şöyle bir çevrene bak, kunduranı düşünmekten daha insanca bir uÄŸraÅŸ bulamaz mısın kendine!”


“Mutsuzluk bulaşıcı bir hastalıktır. Zavallı ve mutsuz insanlar daha kötü olmamak için birbirlerinden uzak durmalıdırlar.”


“Even if I be likened to a rat, I do not care, provided that that particular rat be wanted by you, and be of use in the world, and be retained in its position, and receive its reward. But what a rat it is!”


“Dintre toate lipsurile studentului, cea dintîi ÅŸi cea mai de seamă era fără îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. De altfel ÅŸi bătrînul era adesea plicticos de n-avea pereche. In primul rînd era peste măsură de curios, în al doilea rînd nu-l lăsa să înveÅ£e, pentru că trăncănea într-una ÅŸi punea întrebări prosteÅŸti — lipsite cu totul de temei ÅŸi, în cele din urmă, mai venea uneori ÅŸi beat. Fiul îşi dezvăţa încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de dorinÅ£a de a-ÅŸi vîrî nasul pretutindeni ÅŸi de a trăncăni verzi ÅŸi uscate, ÅŸi, în sfîrÅŸit, izbuti să-l facă pe bătrîn să-l asculte ca pe un oracol ÅŸi să nu deschidă gura fără îngăduinÅ£a lui. Bietul bătrîn nu mai contenea să se minuneze ÅŸi să se bucure de Petenka al lui (aÅŸa-i spunea el). Cînd venea să-l vadă, era întotdeauna sfios ÅŸi îngrijorat, neÅŸtiind pesemne cum o să-l primească fiul ÅŸi nu îndrăznea multă vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea pe puÅ£in vreo douăzeci de minute, întrebîndu-mă cum e cu Petenka al lui? Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă ÅŸi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul deosebit ? Åži ce anume face : scrie, citeÅŸte sau cugetă ? Dacă-l îmbărbătam ÅŸi-l liniÅŸteam îndeajuns, bătrînul îşi lua în cele din urmă inima în dinÅ£i ÅŸi intra tiptil-tiptil, deschizînd încetinel uÅŸa, prin care vîra mai întîi capul; dacă vedea că băiatul lui nu se supără ÅŸi-i face un semn, trecea biniÅŸor în odaie, îşi lepăda paltonaÅŸul ÅŸi pălăria — veÅŸnic boÅ£ită, găurită ÅŸi cu marginile rupte — le atîrna în cuier, cu multă băgare de seamă ÅŸi fără zgomot; apoi se aÅŸeza într-un colÅ£, pe scaun, tot atît de încetiÅŸor ÅŸi-l mînea din ochi pe Petenka al lui, prinzîndu-i toate miÅŸcările ÅŸi căutînd să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cît de cît în apele lui ÅŸi bătrînul o vedea, se ridica numaidecît ÅŸi spunea : «Eu, Petenka, numai aÅŸa... am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... am fost departe ÅŸi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc». Apoi îşi lua tăcut ÅŸi supus paltonaÅŸul ÅŸi pălăria ponosită, deschidea iar uÅŸa fără zgomot ÅŸi pleca, cu un zîmbet silit, ca să înăbuÅŸe durerea strînsă în suflet ÅŸi să nu i-o arate fiului. Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-ÅŸi primească bine tatăl, acesta nu mai ÅŸtia ce să facă de bucurie. MulÅ£umirea i se citea pe faţă, în purtări, în miÅŸcări. De cîte ori îi vorbea băiatul, bătrînul se sălta puÅ£in de pe scaun ÅŸi-i răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutînd să întrebuinÅ£eze vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotărît lucru, vorbirea frumoasă nu prea era de el: se încurca ÅŸi se fîstîcea în aÅŸa hal, că nu ÅŸtia ce să mai facă cu mîinile ÅŸi ce să se facă el singur, ÅŸi multă vreme după ce isprăvea, mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutînd parcă să-ÅŸi îndrepte greÅŸeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrînul se umfla în pene, îşi îndrepta pe rînd jiletca, cravata ÅŸi haina ÅŸi lua înfăţiÅŸarea unui om care-ÅŸi cunoaÅŸte preÅ£ul. Uneori prindea atîta curaj, îndrăzneala lui mergea atît de departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărÅ£i, îşi alegea o carte ÅŸi citea pe loc cîte ceva, aÅŸa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un sînge rece ÅŸi o nepăsare prefăcută, de parcă ar fi avut libertatea să umble întotdeauna în voie prin cărÅ£ile fiului său, de parcă ar fi fost obiÅŸnuit de cînd lumea cu vorba mîngîietoare a acestuia. Eu însă am văzut odată cu ochii mei cum s-a speriat bietul de el, cînd Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mîna pe cărÅ£i. Bătrînul s-a fîstîcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat să-ÅŸi îndrepte greÅŸeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; ÅŸi toate astea le făcea zîmbind, înroÅŸindu-se ÅŸi căutînd să ÅŸteargă, cum se pricepea mai bine, urmele fărădelegii.”


“poetry! Indeed, verses are the only thing that your letter lacks, Makar Alexievitch. And what tender feelings I can read in it—what roseate-coloured fancies! To the curtain, however, I had never given a thought. The fact is that when I moved the flower-pots, it LOOPED ITSELF up. There now!”


“Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătuÅŸată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut aÅŸa, chinuit de o dorinţă; se trudea să facă un semn cu mîinile-i răcite ÅŸi iar începea să ceară jalnic, cu glasul răguÅŸit ÅŸi surd... Dar vorbele lui nu erau altceva decît un ÅŸir de bîiguieli fără nici un înÅ£eles, ÅŸi iar nu pricepeam nimic. Rînd pe rînd, îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. în cele din urmă, am înÅ£eles ce voia: mă ruga să ridic storul de la fereastră ÅŸi să deschid obloanele. Voia — pesemne — să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă ÅŸi mohorîtă ca ÅŸi viaÅ£a nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare! Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră ÅŸi se prelingea pe geam în ÅŸiroaie reci ÅŸi murdare. O zi cenuÅŸie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din faÅ£a icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristeÅ£e ÅŸi clătină din cap. Peste o clipă îşi dădu sufletul. Anna Feodorovna a luat asupră-ÅŸi grijile înmormîntării. I-a cumpărat lui Pokrovski coÅŸciugul cel mai de rînd ÅŸi a tocmit un cărăuÅŸ ca să-l ducă. Dar ca să nu rămînă cumva păgubită de cheltuieîde pe care le făcea, a pus mîna pe toate cărÅ£ile ÅŸi pe toate lucrurile răposatului. Bătrînul a făcut gură, s-a certat cu ea ÅŸi la urmă i-a smuls un teanc de cărÅ£i, pe care le-a vîrît în buzunare, în pălărie, pe unde a putut, ÅŸi nu s-a despărÅ£it de ele în toate cele trei zile dinaintea înmormîntării, ÅŸi chiar ÅŸi atunci cînd a trebuit să se ducă la biserică; în tot acest timp, s-a purtat ca un ieÅŸit din minÅ£i, învîrtindu-se mereu, cu o grijă duioasă, pe lîngă sicriu: ba îndrepta cununiÅ£a cu rugăciunea de dezlegare a mortului, ba aprindea cîte o luminare sau schimba alta. Se vedea cît de colo că nu-ÅŸi poate opri gîndul asupra niciunui lucru. Nici măicuÅ£a ÅŸi nici Anna Feodorovna n-au fost în biserică la prohod. MăicuÅ£a era bolnavă, iar Anna Feodorovna se pregătise să meargă, dar în ultima clipă s-a certat cu bătrînul Pokrovski ÅŸi a rămas acasă. Nu ne-am dus decît bătrînul ÅŸi cu mine. In timpul slujbei, m-a cuprins dintr-odată o teamă ciudată, un fel de presimÅ£ire a viitorului. Abia de am putut rămîne pînă la urmă în biserică, în sfîrÅŸit, coÅŸciugul a fost închis, bătut în cuie, apoi l-au pus în căruţă ÅŸi l-au dus. L-am petrecut numai pînă la capătul străzii. CăruÅ£aÅŸul a pornit-o la trap. Bătrînul s-a luat în fugă după el, plîngînd cu hohote. Plînsul lui tremura ÅŸi se frîngea din pricina alergăturii. Sărmanul ÅŸi-a pierdut ÅŸi pălăria, dar nu s-a oprit ca să ÅŸi-o ridice. Ploaia îi uda capul, se stîrnise vîntul, măzărichea rece îi biciuia ÅŸi-i înÅ£epa obrazul. Dar bătrînul părea să nu simtă nimic ÅŸi alerga cînd de o parte, cînd de alta a căruÅ£ei, plîngînd într-una. Poalele hainei lui vechi fîlfîiau în bătaia vîntului ca niÅŸte aripi. Din toate buzunarele îi ieÅŸeau colÅ£uri de cărÅ£i. In mîini avea iarăşi o carte mare, pe care o strîngea cu putere. Trecătorii se descopereau ÅŸi-ÅŸi făceau cruce. Unii se opreau în loc ÅŸi priveau cu uimire la sărmanul bătrîn. CărÅ£ile îi cădeau mereu din buzunare, în noroi. Oamenii îl opreau ÅŸi-i arătau cartea pierdută; el o ridica ÅŸi pornea iarăşi în fugă pe urma sicriului. La colÅ£ul străzii i s-a alăturat o bătrînă cerÅŸetoare, care voia ÅŸi dînsa să petreacă mortul... Apoi căruÅ£a a cotit ÅŸi n-am mai văzut nimic.”


“Бедные люди капризны, — это уж так от природы устроено. Я это и прежде чувствовал. Он, бедный-то человек, он взыскателен; он и на свет-то божий иначе смотрит, и на каждого прохожего косо глядит, да вокруг себя смущенным взором поводит, да прислушивается к каждому слову, — дескать, не про него ли там что говорят? ...И ведомо каждому, Варенька, что бедный человек хуже ветошки и никакого ни от кого уважения получить не може, что уж там ни пиши!”


“Ä°nsan kendi halinde yaÅŸayıp gidiyor da, yanı başında duran kitapta kendi hayatının anlatıldığından haberi olmuyor. Eskiden dikkatini çekmemiÅŸ birçok ÅŸeyi, kitabı okumaya baÅŸlayınca bir bir anımsıyor insan.”


“Kiminin alnında emir vereceÄŸi, kimininkindeyse hiç mırıldanmadan, korku içinde bu emri yerine getireceÄŸi yazar. KiÅŸinin yeteneklerine göredir bütün bunlar. Bazısının yetenekleri emir vermeye, bazısınınki boyun eÄŸmeye elveriÅŸlidir. Yetenekleri kiÅŸiye tanrı verir...”


“Yoksul, ezilmiÅŸ insan kuÅŸkucudur. Çevresine, yanında geçenlere yan gözle, bir tuhaf bakar. Kendisinden mi söz ediliyor, anlamak için gözlerini kısarak, kuÅŸkulu bakışlarını dolaÅŸtırır çevresindekilerin üzerinde, konuÅŸulanlara kulak kabartır.”


“Üç rubleye bir çift çizme alacağım. Bir de boyun atkısı alırdım -kullandığım yıllandı artık çünkü- ama eski ÅŸalınızdan bana bir boyun atkısıyla bir yakalık çıkarmaya söz verdiÄŸiniz için almayacağım.”


“Yah, aku tidak memiliki gaya, memang, aku sendiri tahu aku tidak memiliki gaya, sialan; itulah justru sebabnya aku tidak sukses dalam pekerjaanku, dan inilah aku bahkan menulis surat padamu, sayangku, sebagaimana adanya, tanpa hiasan-hiasan dan menuruti apa yang terbetik dalam hatiku .... Aku tahu semua ini; tetapi jika semua orang mulai mengarang, maka siapa yang akan menyalin? Itulah pertanyaan yang aku ajukan, dan aku minta kamu menjawabnya sayangku.”


“Dan sastra itu suatu hal yang bagus, Varenka, sangat bagus; aku tahu itu dari mereka dua hari yang lalu. Suatu hal yang bagus! Satu hal yang memperkuat hati manusia, memberi pelajaran dan--berbagai hal lain tentang ini tertulis dalam buku milik mereka itu.”


“Ä°nsan baÅŸkalarıyla böylesine yakından ilgilenirse, onların felaketini benimserse hiçbir zaman mutlu olamaz.”


“Sastra adalah suatu gambar, yaitu dalam suatu segi adalah gambar dan cermin; ekspresi hasrat, semacam kritik halus, suatu anjuran untuk belajar dan suatu dokumen”


“BaÅŸkalarından aÅŸağı olmadığımı anladım. Yalnızca göze batan özelliklerim, kibar davranışlarım, yani cilam yoktu, ama insandım gene de, yüreÄŸimle, düşüncelerimle insandım.”